Aparțin unei generații căreia gura lumii i-a găsit un nume mai crud: „decreței”. Un contingent gonflat de politica demografică a lui Ceaușescu pentru ca preaslăvitul regim să-l coboare apoi, treaptă cu treaptă, de mână cu restul societății, în catacombele piramidei lui Maslow.

Viața ne-a oferit experiențe de neuitat: frig, foame, frică, aplauze neîntrerupte. Toate, până la momentul astral în care l-am urcat pe Ceaușescu în elicopter.

A urmat apoi, ca o iarnă lungă, tranziția, ieșirea din tunel. N-aș spune că lumina de la capătul lui orbește ori că ne ținem cărările pe pajiști de trifoi cu patru foi, dar nici că suntem o generație de sacrificiu.

Suntem în vara lui 2021. Acum mai bine de un an, când am aflat de epidemia din China, virusul nu ajunsese încă în Europa sau Statele Unite. Știam, însă, că nu-i trebuie viză și că va trece, negreșit, și pe la noi.

În zilele acelea, când spectrul pandemiei abia se contura, un bun prieten, leat cu mine, îmi mărturisea că l-a pălit tristețea existențială: „Da, suntem o generație care n-a prins război, dar a prins comunism, a prins tranziție, iar acum o paște o pandemie.” Și pandemie a fost.

Vorbele unui alt coleg de generație, din Erevan, au mai stins din energiile negative (începuse deja reîncălzitul conflict din Nagorno-Karabah): „Ascultă-mă ce spun: războiul este infinit mai urât decât o pandemie! Am fost acolo.” Mi-a oferit și câteva pilde grăitoare. I-am dat dreptate.

Așadar, ce era de făcut, cum să abordezi (încă) o perioadă al cărei sfârșit s-ar putea să nu-l apuci. Sau să nu îl apuce cei dragi din jurul tău. Antrenați într-o dictatură pur sânge, nu ne prea surprinde nimic: „Ce poate fi mai rău ca în comunism?” Și totuși…

Inițial, când am auzit de perspectiva pandemiei, mi-a luat câteva secunde până am procesat sensul și gravitatea pe care le transmite termenul. Citisem și eu Ciuma, Muștele, Pădureanca și alte titluri știute pe tema dată, dar nu acordasem niciodată molimelor mai multă importanță decât li se cuvenea: niște pretexte cu iz mai curând metaforic & politic.

Scene cu diverse epidemii mi se perindau în minte, când, prin nu știu ce conexiune a sinapselor, am ajuns la un flash din adolescență, un afiș de film — italian, deși pe atunci credeam că e american: Cinci pentru infern. Poate l-ați văzut, poate nu. Nici nu contează. Ce vreau să spun e că atunci s-a născut ideea cărții pe care o aveți în față.

Mi-am spus: ce ar fi să strâng o mână de oameni care să scrie un jurnal despre cum trăiesc pandemia acolo unde sunt. Mă gândeam că, dacă reușesc să adun cinci oameni, voi fi mai mult decât mulțumit. Nu aveam speranțe de mai mult.

S-au strâns, ca în metoda bulgărelui de zăpadă, de cinci ori pe atât, minus unu. Douăzeci și patru de suflete împrăștiate de destin prin cele patru zări: din Hong Kong în Finlanda, din Canare în Canada, din Mexic în Noua Zeelandă, din New York în branduitele capitale europene ale modei sau ale industriei de parfumuri. O rețea eclectică de antropologi, actori, scriitori, IT-ști, activiști, juriști, jurnaliști, diplomați, regizori, poeți, arhitecți și câte și mai câte.

Mă așteptam la cronici ale izolării și solitudinii. Am primit adesea altceva: bunici, foamete, războaie, murături — ca și cum, puși să scrie despre prezent, oamenii ar fi fugit instinctiv în memorie. Restul vă invit să-l aflați chiar din textele lor.

Textul de mai sus este prefața volumului „Jurnal de pandemie. Proză de grup”, apărut la editura Brumar. Publicăm aici, text cu text, întreaga serie — în română și, în premieră, în engleză.